Umbra cheii este psihoza.
Din punct de vedere psihologic, psihoza presupune pierderea contactului cu realitatea inconjuratoare, iar cel care sufera de aceasta tulburare nu este constient de asta.
Desi am putea crede ca psihoza este intalnita in cazul unui numar foarte mic de persoane, in realitate, umanitatea in intregime are o doza de psihoza.
Explicatia directa si simpla este ca mintea se cauta pe ea insasi incercand sa raspunda la intrebarea “de ce?”.
Aceasta intrebare “de ce” este primordiala, a dus la aparitia tuturor limbilor pamantului si a generat in creierul uman o mare presiune de a gasi raspunsul.
Aceasta intrebare a ajutat la evolutia umanitatii de-a lungul erelor dar in acelasi timp a impiedicat perceptia si trairea realitatii.
Creierul uman a incercat sa elibereze presiunea si sa raspunda la intrebarea primordiala in doua feluri: prin emisfera dreapta cu ajutorul religiei si prin emisfera stanga prin intermediul stiintei.
Amandoua variantele sunt sortite insa esecului.
Esecul religiilor nu provine de la fondatorii lor. Acele fiinte rare, vorbeau de la frecventa de siddhi si purtau in sine, prin devotiune, semintele dizolvarii individuale.
Venerarea insa perpetuata in religie presupune o dualitate intre individ si o forta superioara, atotputernica separata. Aceasta venerare intareste frecventa scazuta de functionare a individului prin procesul de victimizare in fata instantei divine superioare.
Natura realitatii nu poate fi perceputa decat prin cresterea frecventei iar pentru a scapa de presiunea intrebarii “de ce” este nevoie sa pasim direct in interiorul ei.
Acest pas insa poate fi inspaimantator pentru intelect, care pentru a se apara a generat un ansamblu de constructe mentale pe care le-a numit realitate.
Oamenii de stiinta prin intermediul emisferei stangi au incercat sa raspunda la intrebarea “de ce” folosind logica. Logica insa, este un sistem cu circuit inchis care ajunge intotdeauna intr-un punct mort, de care nu poate trece.
Cand incepem sa ne oprim intrebarile despre Dumnezeu si incepem sa devenim Dumnezeu incepe sa apara darul inspiratiei.
Inspiratia (lat. inspiratio = a respira) presupune eliberarea suflului interior prin panza realitatii constructelor si genereaza o dezintegrare a acestora.
Inspiratia reveleaza adevarul interior si apare cand incepem sa intram in presiunea si focurile intrebarii interioare care se afla in fiecare fiinta umana.
La inceput inspiratia e sporadica dar mai tarziu, adevarul interior, se reveleaza o perioada mai lunga de timp. In ambele situatii, aparitia inspiratiei produce schimbari ireversibile in modul in care functioneaza constiinta.
Inspiratia are niste limite. Nu poate fi fortata. Ea apare cand apare si dureaza cat dureaza.
In intervalele dintre aceste momente se poate instala din nou o frecventa joasa de deprimare. La un moment dat insa, episoadele de inspiratie provoaca o crestere permanenta a frecventei.
Prin slabirea constructelor mentale, darul inspiratiei are si un rol profund spiritual contribuind la deschiderea inimii si accesarea unui taram superior.
Cei care reusesc sa se elibereze de definitiile conditionate ale realitatii lor, intra intr-un flux creativ al constiintei care deschide poarta secreta spre divinitate.
Astfel intelegem ca divinitatea e in noi si divinitatea inseamna presiune.
La nivelul de siddhi – sfintenia, patrundem intr-un loc al misterului vietii insasi.
Daca la nivelul de dar inspiratia produce inca forme creative, la nivelul de siddhi inspiratia se incheie, procesul se epuizeaza pe sine si o liniste imensa, fecunda, coboara.
Acest spatiu interior a fost numit in diverse feluri atat de Occident (sfantul Graal, chivotul legamantului, etc.) cat si de Orient (samadhi, nirvana, etc.).
De fapt acest siddhi nu este un spatiu si nici o stare. Este o experienta, experienta de a fi una cu Dumnezeu.
Presiunea care pana atunci mergea inspre creier generand intrebarile este redirectionata inspre plexul solar. Aici, prin intermediul undelor vibratorii care emana constant din plexul solar constienta este purtata peste tot in Univers.